Principala lectie de administratie locala vs. nationala

cersetor-politic-falca-parlament-ponta

Nivelul de huligansim politic nu a fost atins de neolegionarul Mihai Neamțu zilele trecute, ci de către primarul actual al municipiului Arad, care îi agresează public pe parlamentarii dar și pe consilierii locali ai USL cu faptul că aceștia „nu aduc bani de la București”. Pe lângă rolul de travestit politic, cu care Gh. Falcă s-ar putea să intre în istoria politică a României, acesta face pași insistenți și către postura de cerșetor politic. Continue reading “Principala lectie de administratie locala vs. nationala”

De ce Romania nu vrea sa fie dictatura

Unii ar spune că este. Într-o măsură și în unele domenii au dreptate. Dar de ce nu e complet dictaturizată? Unii ar spune că suntem pe drumul ăla, dar încă nu am ajuns acolo. Motivul principal pentru care România nu e dictatură este următorul:

Românii nu vor dictatură.

Când te uiți însă la aleșii românilor (deputatul Cezar Preda – PDL cu procurorizarea agenților SRI, primarul Gh.Falcă – cel cu interzicerea adunărilor publice, președintele Băsescu – cel cu tăierea pensiilor și încălcarea Constituției), ai spune că ”așa vor să fie conduși românii”. Că doar au fost aleși, iar prostimea pare că vor să îi aleagă din nou (din sondaje cel puțin; încrederea în Băsescu e în creștere de la începutul anului).

Democrația este totuși cel mai bun sistem perfecționat până acum.

Rămâne perfectibil, dar este cel mai bun la momentul de față.

Mecanismele democrației parlamentare permit luarea unor decizii care să mulțumească (cât mai mult din) populația unei țări. Deoarece acest model nu este făcut strict pentru majorități (îmi place să le numesc minorități majoritare – diferența dintre majoritatea aleasă și minoritatea din opoziție poate fi, ȘI ÎN ROMÂNIA A ȘI FOST în 2008 de câțiva parlamentari, adică aproximativ câteva sute poate chiar zeci de mii de persoane care și-au exprimat votul). Și modelul funcționează în România – dacă un singur element ar fi în limitele sale: Președintele.

 

Gustave Thibon spunea la un moment dat că nu te poți plânge de un lucru sau un sistem care a adus rezultate benefice unui grup dacă tu nu ai avut la dispoziție și ai aplicat un lucru sau un sistem care să aducă rezultate mai bune altui grup. Cu alte cuvinte, lucrurile stau așa cum stau fiindcă nu a existat o situație care să fie ”mai valabilă” pentru starea de fapt din acel moment.

Așadar, ”ne culcăm cum ne-am așternut” devine o sintagmă ancorată în realitate și în practică.

Decalajul față de funcționalitate și importanța relevantă pentru noi în cazul ăsta: Cum spuneam într-o altă postare, președintele are funcții precise. La noi, și-a ieșit din acestea. A preluat cele ale unui Prim-Ministru. Lăsând la o parte servilismul dl.Emil Boc și disciplina de partid a PD-ului, instituțional am ajuns la un blocaj din cauza Președintelui. Funcția sa de mediator a fost anihilată atunci când a preluat –în practică– prerogativele de șef de Guvern.

În mod normal, un prim-ministru și cabinetul său (mă refer aici la susținerea și activitatea partidelor de la guvernare) au o viziune pe care o propun țării. Dacă aceasta nu este în concordanță cu reprezentanții cetățenilor în Parlament, inițiativele legislative ale guvernării întâmpină opoziție. Și din această opoziție de gândire și ideologii, ar trebui să rezulte concesii, în urma cărora cea mai mare parte din români sunt mulțumiți de către decizii. Pentru că < CEA MAI MARE PARTE > nu înseamnă procentele de 1 sau 5 % prin care s-au câștigat alegerile de către o tabără politică. Oamenii nu votează exclusiv pe baza ideologiilor (mai ales că în România, ideologia partidelor e în gri, nu în alb și negru) și nu țin la opțiunile lor politice pentru o perioadă atât de îndelungată cum e cea de 4 ani.

 

Justițiarul.

Reluând ideea lui Thibon, când alegem ceva, nu GREȘIM. La momentul acela, este perfect validă alegerea. Așa se explică ”nevoia” românilor de a avea un președinte-jucător. Cel ce era din sistem, îi știa punctele tari și cele slabe. Era destul de ”puternic” pentru a se duela cu ”Bestia” Corupției din România (întruchipată atunci de Năstase și oamenii săi).

 

Și lumea l-a ales pentru acest lucru. Dar în același timp, au ales – prin PNL și Alianța D.A. – o liberalizare față de politicile anterioare strâns legate de intervenția și ajutorul Statului. De aceea am avut o neconcordanță între președintele-jucător și o democrație parlamentară funcțională; în plus, Partidul președintelui acționa în Parlament și în Guvern ca opoziție.

 

Astăzi

Faptul că legea asistenței sociale nu a trecut acum câteva zile prin Parlament în forma dorită de inițiatori este un lucru N O R M A L într-o democrație funcțională. Astfel de lucruri se pot întâmpla; nu e sfârșit de lume, nici de buget național.

Ceea ce nu este N O R M A L și care agravează funcționarea democrației în România:

  • Fapul că Președintele îndeamnă Guvernul să-și asume răspunderea (o procedură gândită pentru situații excepționale)
  • Faptul că Președintele pune presiuni asupra parlamentarilor pentru a nu vota împotriva Guvernului la o eventuală Moțiune de cenzură a acestuia.

SOLUȚIA: nu un președinte-jucător. Doar că nu aceasta e soluția ”cea mai valabilă”. Până în 2014, România poate deveni dictatură, chiar și fără voia ei. S-a mai întâmplat prin anii 50. Și atunci, și acum pare-se, prin pârghii Legale (legislative și de procedură). Așadar, soluția potrivită ar fi – A T E N Ț I A sporită la procesele legislative.