Ce-i de făcut cu România practicantă

 ?

Am participat în urmă cu un timp la o dezbatere publică. Aceasta a avut prilejul de a fi consiliată de președintele Academiei de Advocacy din România. Managerul public, Claudia Macra, care e în același timp și responsabilul relației cu societatea civilă din cadrul Primăriei, a avut în marea parte a evenimentului un comportament echidistant față de elementul decizional politic al cărui iraționalitate în gândire și planificare era atacată și care (inițiatorul proiectului dezbătut de altfel) nici nu era măcar prezent la dezbatere.

 

Rămân puțin în domeniul Politicilor Publice. Mi-a intrat în atenție, în cadru universitar, modelul Noului Management Public. Care, printre altele, precizează < Distincția clară între persoane numite politic și manageri publici >.

 

În Arad, oare cum stau lucrurile ?

Doamna Macra mi-a demonstrat, într-o altă dezbatere, spre sfârșitul căreia intrase și se așezase dosit în sală, primarul actual Gh.Falcă, (tot inițiator al proiectului dezbătut la acea dată) că nu se poate delimita de cvasi-dependența politică a funcției pe care o ocupă. Aceasta intrase într-o serie de acuze la adresa participanților, cu un evident caracter de mulțumire a ”șefului”. Sigur, în teorie pregătirea managerului public este mult mai înaltă decât cea a unui funcționar public. Drept urmare, și prestanța dar și remunerația este mai mare, iar tentația de a fi părtinitor politic ar fi astfel înfrânată. Este un soi de tehnocrat, de pe urma căruia doar ai beneficii, și fără de care ai lacune – și în management și în imagine; vezi cazul Ministrului de Finanțe în Guvernul Boc 3 – Sebastian Vlădescu.

 

Doar că teoria sună bine, cu practica stăm mai greu.

În România, Președintele are 4 funcții atribuite prin Constituție. Una de reprezentare, alta de garant al independenței, unității și integrității teritoriale a țării, încă una de veghere la respectarea Constituției, și nu în cele din urmă, una de mediere între Puterile Statului.

Nicăieri în fișa postului nu spune că el se ocupă cu politicile sociale, cele fiscale sau administrative. Constituția a fost bine gândită de către Mihai Constantinescu: o persoană care veghează asupra respectării drepturilor, libertăților, precum și a textului legislativ fundamental al țării (Constituția însăși), nu are voie să se preocupe cu nivelul impozitării, politicile publice sau costurile electorale ale unor decizii guvernamentale.

 

Așadar, cum facem teoria să fie validă și în practica românească ?

Micșorăm ciclurile electorale (de la 4 ani la 1 sau 6 luni !) permanetizând comportamentul electiv-participativ ? Înființăm comitete și comiții de supraveghere cetățenesc-justițiare asupra politicienilor și managementului public ?! ”Ce-i de făcut” întreba și Lenin când sistemul de atunci părea să nu mai fie de suportat. În Vest s-au făcut concesii: ziua de lucru de 8 ore, week-end liber, protecția muncii, sindicalizare, protecție socială. Astfel s-a evitat furia proletară ce a făcut din Armata Roșie personificarea sângelui curs în numele egalității. În Est, ne-am împleticit de tancurile altora. Acum suntem cât de cât liberi – de independență nu sunt prea sigur.

 

Ce facem, totuși ?

Ne fălim cu straie de democrație pe bulivardul Europei, dar acasă goliciunea este într-atât de urâtă încât ne e teamă să ne uităm în oglindă. Zicem că vrem democrație dar nu ne comportăm democratic. Deoarece, până la urmă sancționăm productiv comportamente și concepte pe care le considerăm neadecvate și dăunătoare SAU adoptăm o poziție pasivă și indignată?

 

mâine: –

DE  CE  ROMÂNIA  NU  VREA  SĂ  FIE  DICTATURĂ !

One Reply to “Ce-i de făcut cu România practicantă”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *