Nostradamus

      Vineri, întregul Arad bubuia de bucurie. Motivul? Cetatea Aradului a ieșit de sub administrația Ministerului Apărării Naționale și în auspiciile Primăriei Municipiului. În curând, baza militară româno-maghiară va fi mutată. Și de aici începe distracția …

      Chiar înainte de a deschide șampania(?!) arădenii ar trebui să se uite mai bine la scopul din spatele acestei mânuiri guvernamentale. Două motive principale apar din prima: îndulcirea electoratului cu ”încă o realizare grandioasă” a primarului ilicit. Și, cum de nu mă miră, tunurile economice ce vor decurge. Primul a și fost derulat. Renovarea garnisoanei în care vor fi mutați militarii din Cetate va costa în jur de 5 milioane de euro.

      Al doilea e pe drum, cu o inventariere a spațiilor verzi din oraș, în valoare de 2 milioane de ron. Dar cine mai stă să încrunte privirea când Cetatea ”e a noastră”. Apropo, urmează încheierea unor parteneriate publice-private în perspectiva trecerii obiectivului în circuitul civil. Eu știu cine o să ”câștige” acele parteneriate. Voi știți?

Crestin Democrat

M-am trezit ieri din mâinile unei răceli bruște în sunetul germanofon al profesului Andrei Marga la ceremonia de decernare a titlului de Honoris Causa cancelarului Germaniei, Angela Merkel. Am ascultat cuvintele de laudă si lăudabile ale profesorilor (în majoritate de la Facultatea de Studii Europene) către doamna Merkel; pentru o scurtă perioadă am fost împăcat cu mine deoarece am avut șansa de a studia și a interacționa în instituția de la Cluj.

Realitatea zilei următoare (miercuri) mi-a reamintit că spațiul temporal al anului 2010 a fost eclipsat de evenimente pe care nu credeam (și nu doream) să le întâmpin în perioada mea de rezidență în această țară. Mi-am adus aminte de cuvintele dure ale lui Barack Obama “8 years…Enough!”. Privesc în biografia doamnei Merkel la apartenența sa ideologică: Creștin Democrat.

Astăzi, în Ateneul Român, pe urmele căruia au rămas pașii unui Iorga sau unui Brătianu, cineva îndrăznește să păteze numele unei ideologii și a unor credințe promovate de un Maniu sau un Coposu. Cum? Prin lansarea unei așa-numite “platforme creștin democrate”. Dar cum poate să creadă cineva că într-adevăr dorești o schimbare când te îmbibi cu șampanie împreună cu cei care au călcat în picioare instituțiile tradiționale ale Statului. Și mai mult, în timp ce la un Minister al Finanțelor scandează și se zbat pentru că li s-au luat bani din buzunar, nu mai mult nici mai puțin de câteva zeci de angajați (majoritatea femei) al aceleiași instituții. Așa spirit creștin și democrat nu am crezut că voi vedea. Într-adevăr “s-a ajuns la un moment inimaginabil” (Victor Ciorbea).

În oglinda unor oameni cu rezonanță istorică, reprezentanții României anului 2010 mă împing să caut și să mă agăț de fărâme din umbrele României de altădată. Oare 6 ani nu au fost de-ajuns?

Ca simplu cetățean (nu student, nu demnitar, nu angajat, nu mogul) al unui stat ce se dorește modern vă spun “Destul! Respectați-mi dreptul la demnitate!”

Cand tragi Linie?

De fapt, cand poti trage linie?

Cand au trecut anii peste tine si tu peste ei ca intr-un joc stupid de lapte gros, in care pana la urma tot pe jos ai ajuns? Si iti dai seama de acest lucru in timp ce stai la coada in supermarket. Sigur ca atunci observi la altii entuziasmul tau de alta data, indiferent inspre ce era indreptat atunci. Imbracamintea e primul lucru care iti atrage atentia; normal, e primul lucru care il vezi intr-o mare de oameni. Apoi le vezi mimica feței. Ochii iti aluneca in cosul lor. Vezi articole familiare. Si realtionezi mental cu propria experienta.

AhA moment! Realizezi ca a trecut, totusi, ceva timp de cand ai fost si tu in acel loc. Te tre..Ma trezesc intr-o coordonata spatialo-temporala unica. Trag linie la ce am experimentat? Adica accept si imi insusesc tot ce a fost? Da, ce naiba! Sunt capabil de a-mi analiza trecutul, cu bune si rele, a le ordona pe categorii si a face cateva rezumate, pentru orientare in viitor. E posibil asa ceva. Nu e greu. Now, partea a doua: hit reboot? Avem, daca nu, am tendinta de a atribui noi inceputuri la “epoci” ce nu au nicio substanta diferita unele de celelalte. Doar o mica relevanta temporala pentru mine.

Atat. In rest e aceasi epoca, doar o mica parte dintr-un proces continuu. Asadar, trag linie?

Legea 0

În Anglia lui William Cuceritorul, pădurarii făceau legea în ţinuturile din afara satelor sau castelelor medievale. Codrii nu reprezentau neapărat pădurea ci şi orice altă zonă (ex: câmpie) care era declarată de rege ca atare. Iar pădurarii erau cei care credeau de cuvinţă cine se conformează sau cine nu respectă cuvintele conducătorului. Dacă făceai ceva împotrivă, deveneai un outlaw, un om în afara cuvântului conducătorului, în afara legii. Şi obţineai numele de wolveshedes sau wolf’s head, pentru că, asemeni unui lup din codru, dacă îi luai capul, nu păţeai nimic.

Parcă îi şi văd pe adepţii cretinismului chelios ce conduce ţara, cum peste 6 luni, vor râde în nas Ungariei pentru neîndrăzneala cu care pe de altă parte înţelepciunile lor au „scăpat” ţara de la necazul care bântuie de 20 de ani această ţară, dar nu şi de 9 luni când România a mai fătat o dată un brav conducător.

Nici nu voi mai intra în polemica „ideologică” (ahahahaha) pentru că, pur şi simplu nu (există) contează. Dintr-un mare şi singur motiv: nu există Lege. Sigur că defecaţiile cu înveliş de poziţii oficiale prezidenţiale sau pseudo guvernamentale sunt luate de unii drept legi, dar baza unui stat post-medieval constă dintr-un set de legi stabilite de comun acord (sau majoritar simplu, calificat, cum o fi), nu bâjbăieli de genul mai votăm o dată că nu ne-am aranjat bine din prima.

Punctul dintre şansele egale şi egalitatea de şanse a dat naştere unei situaţii în care decizia legislativă este influențată de culoarea politică, avocatul poporului nu se implică de “teama” de a nu fi părtinitor, iar acestea NU par a deranja pe nimeni. Mai mult, totul NU se năruie, nimeni NU e scandalizat în cale-afară (cu excepţia mogulilor avizi de bani, putere și, cred eu, sufletele oamenilor păcătoși), ci parada continuă: o hotărâre de guvern legiferează ilegal într-un domeniu în care nu are voie să facă acest lucru, iar tâmpenia brută duce la situaţii ilogice unde trebuie să concediezi oameni, dar ai prea puţini deja (că deh, oamenii nu înghit rahat decât până sunt plini) aşa că ai nevoie să umpli spaţiile goale (aşa ca la un dig găurit, că tot sunt la modă), însă nu, o lege „reformatoare” îţi interzice să faci acest lucru. Și îți rămân două opțiuni: opțiunea 1 sau opțiunea 2.

Să-mi spună cineva dacă nu capii de lup sunt cei care sună din trâmbiţa pădurarilor, care sunt la rândul lor doar nişte capi de lup. Aşa că, nici o grijă William, Regele meu, totul e în regulă peste pământurile tale. În România pute însă rău, dar nu ar trebui să te îngrijoreze. Domneşte în pace, Regele meu! Prima lege, Legea 0: Retragerea din codru. Amendament 0.1: cui îi taie capul cui?

Control

Când i-am oferit mamei întregul sezon 10 de Stargate SG-1 pe DVD, iar aceasta l-a pus bine in bibliotecă şi nu l-a deschis deşi continua să vizualizeze serialul la TV, mi-a dat de gândit. M-am pus în situaţia în care personalitatea mea supra-organizatorică, ar face într-atât de mult încât ar putea să planifice o bună perioadă din viaţă. Gândul te poate duce la filmul lui Adam Sandler. Bine, el nu a auzit de expresia “it’s not about the destination, it’s about the trip you get there”. Dar nu e același lucru.

Chiar dacă a început de la ceva banal, concluzia a fost una demnă de menționat. Am fost surprins că cineva nu ar vrea să aibă la dispoziție timpul. Să poată să-și satisfacă o nevoie, o curiozitate odată pentru totdeauna. Să vadă ațele, să cunoască indicațiile păpușarului totuși. So, so, so…

Destul de ușor de observat, dar pentru mine a fost un fel de epifanie. Oamenii (și nu vreau să generealizez) dar nu vor să fie mai mult decât oameni. Poate e pre-setat genetic o analiză swot sau un bilanț pro & con și rezultatul e pozitiv. Iar ca urmare, un credo semper excelsius al fiecărei persoane ar fi în van sau pur și simplu inutil. Ignorance is bliss spune Thomas Grey.

Și totuși, dorința de cunoaștere a frazei citate mă duce la acest site unde la nici un click distanță, stătea așteptând încă o piatră a unui drum ce pare a fi așezat pentru explorarea mea. Când mă încredințez necontrolului, lucruri interesante se pot întâmpla.

pic: NO CONTROL by xKaref

Un dus cu intors

Ha! Trei ani au trecut cat ai spune “peronul unu”. Da, nici prea mult, nici prea putin. In acest timp, am strans. Bine, si amintiri si aha-uri, dar am strans mai multe frustrari si dho-moments. Aici ma voi opri doar la ultimele doua.

Printre cele mai pregnante se afla trenul. Acel tren extrem de calduros vara si calmant de racoros iarna. Trenul care iti ofera cele mai ciudate dureri articulare. Acel loc special in care poti sa dormi ca si cum ai avea gripa (transpiratie; tremurat). Mireasma de fier si aluminiu de santier. Asta in cazul in care nu esti in compartimentele de la extremele vagonului, unde ai da si 2L de apa plata pe un cif sau macar o (duzina) de pastile anitra. Ahh, lemnul si pielea sau textila aduc aroma aceea pe care probabil o uitasem in scoala primara cand era un adevarat razboi sa stai in clasa timp de 4-5 ore. Acum, parca au modernizat “infrastructura”, cel putin la scoala mea primara.

Trenurile au ramas in urma. Macar la scoala, primeam ceva util in schimbul timpului petrecut acolo. Trenurile au fost depasite. Nu de alte tehnologii; doar de ceas. Cand am auzit ca pentru intarzieri (la nivelul Uniunii, urmeaza sa fie implementat 100% in anii urmatori) se vor plati despagubiri clientilor. Yee! Dreptate…Pe naiba! Mintile stralucite ale romanilor au lucrat incontinuu si au decis sa prelungeasca timpul calatoriilor, poate-poate se incadreaza si intarzierea aia de 30-60 de minute pe-acolo pe undeva.

Planul Melcului pus in miscare (ironically!) va aduce nu numai un spor de dezharnicie in si-asa eternul drum dus-intors in ceea ce pare purgatoriul vagoanelor pe sinele primordiale.  Du-te dracului CFR! Poate asa ne aduci si pe noi, calatorii tai fideli, mai aproape de un deznodamant fericit.

***Facts: 100 de bilete am pastrat din 2007 pana astazi — 430 de ore petrecute in tren (in medie) — 2800 de ron cheltuiti (in medie) — nicio multumire. In afara de sentimentul ca am ajuns acasa! in sfarsit!

Doar timpul..

Automatismele? Nu, ciocolata e de vină. Pentru că o consumai prea des și mă molipseai și pe mine. Poate îmi lipsește tăcerea ta. Nopțile dormite de la 4 a.m. încolo. Visele urâte după masa și lipsa apelurilor telefonice. Și da, râsul, să nu uit de râs de mâncați popcorn! Înghețată! Superb!

Acea o zi de calm, liniște, timeless.

Sunt neconcentrat, nemotivat; e normal să fiu debusolat acum. Vorba unui prieten, “Nu ești supra-om, ce naiba! E normal!”

Nu automatismele, tocmai unicitatea mă frământă..și o doresc cu ardoare. Culmea, din nou.

Lecţia de acasă

De ce apare la începutul lunii mai un amendament la Codul Penal, conform căruia insultarea unui organ de impunere a ordinii atrage după sine închisoarea de la 1 lună în sus?

Pentru a pune la respect pe interlopii ce doresc să pună stăpânire pe oraşele patriei noastre! Sau..?

Minunat! Soarele răsare timid peste capetele şepciuite ale unor septuagenari. Jos pălăria unor oameni care au îndurat atâta şi pentru care săptămâna trecută a semnalat ultima picătură. Stimă pentru oamenii care nu au energia necesară de a mai sta în picioare 8 ore pentru un salariu de 6 milioane, dar care au găsit forţa de a sta 12 ore în fiecare zi la îmbrânceală cu jandarmii şi forţele de protecţie a Statului.

Personal îmi e ruşine. În primul rând că sunt student. Că această forţă a “societăţii civile” este astăzi poate cea mai parşivă, surclasând chiar şi liderii politicizaţi ai Sindicatelor. Cu tot numărul lor mare, studenţii nu au tăria de a se împotrivi cu adevărat. În al doilea rând că nu am învăţat, noi, ăştia recenţi de 2 decenii ce înseamnă să te respecţi pe tine mai întâi. Un protestuţ aici, altul poimâine. Ee,vin zile mai bune dacă nu reuşim o bursă mai mare; sperăm..

Un rahat! Trebuie să vină oamenii care nu au luxul de a aştepta zile mai bune ca să trezească o generaţie supraoptimistă în iluzia viitorului şi a unei străinătăţi paradisiace?! Dragi părinţi şi bunici, nu ne-aţi bătut bine când a trebuit, în copilărie. Să simţim cât de important e prezentul. Ameninţarea cu posibilitatea unei viitoare bătăi ne-a făcut să avem niciun respect pentru “acum”.

Un început e bun. Dar de 4 zile oamenii aceia, alături de Sindicate sunt în stradă şi fără niciun rezultat. De ce să dea socoteală Ministrii? De ce să deschidă ochii, urechile şi inimile Fu(ne)rii? Ei nu au putere de decizie reală. Sunt nişte manechine; ce e drept, mai urâte decât orice manechin de la magazinele Hong Kong. Invitaţii la discuţii?! Ziua de mâine semper promisă! “Ha!” ne râd pe sub ochelarii semi-fumurii. Adevărul este că nu se simt ameninţaţi. Sus în castelele lor de piatră, flancaţi de jandarmi şi poliţie, sunt departe, foarte departe de vijelie.  Şi nici n-a început grindina.

Degeaba se strâng oamenii la Palatul Victoria. Degeaba vor Jos Guvernul (de Respect nici nu mai încape îndoială). Iese Boc, intră rezervele. Degeaba pichetăm Prefecturile. Măcar de ar fi cineva acolo! “Să nu implicăm copiii în aceste măsuri de criză” ne îndeamnă Funeriu. Dacă vrem salarii mai mari să lucrăm în străinătate, ne sugerează directorul CNADNR. Poftim?! Cine implică copiii? Dacă scazi salariul unui părinte cu o pătrime cine suferă? Şi ce dacă intră România în incapacitate de plată?! Nu contează că de când aţi administrat România ea a fost incapabilă de producţie reală? Voi nu păţiţi nimic. Pentru voi România este o altă realitate. “Grecismul” este la ce îndemnaţi să nu recurgem.

“Dacă populaţia va fi nemulţumită, dacă programul va fi un eşec, nu FMI va fi responsabil, ci instituţiile statului român, începând de la preşedinte până la cea mai mică instituţie din angrenajul statului.”  Însă e adevărat că “Ţara nu este a preşedintelui sau Guvernului.” ne-o spune de la pupitrul său transparent-albastru Preşedintele. Da. Aşa e.

Din păcate, ţara e a persoanei din funcţia de preşedinte, a fiicei europarlamentar, a fratelui în negoţ cu arme, a ministrului de transporturi şi clica lui, a ministrului de turism şi familia ei, a ministrului de economie şi prietenilor lui , a primarilor fini de preşedinte, a prefecţilor verişori de miniştri, şi aa,da era să nu văd persoana primului ministru şi a terţilor nepoţi, nepoate, cumnate şi veri ai săi. Şi atât şi atât de mulţi alţii.

Ei ne-au adus frustrarea, stresul, grijile acasă.Noi de ce să nu le întoarcem favoarea? Nu mâine, azi! Ca să nu cădem în “thailandism”.

Rich Government Poor People

photo by Dario Castillejos, Dario La Crisis

New cHrIsTmLer

http://www.youtube.com/watch?v=RcNpxULjC5M

How ’bout this side of a story? 🙂

Plot:

We all think of Santa as “Jolly ole St.Nick”. But who knew that he has a dark hidden past that’s very un-jolly? This short film uncovers and explores Santa’s flirtation with politics and greed.

Interesant pentru cei care şi-au pus vreodată întrebarea cum ar fi perceput nazismul fără componenta rasială şi antisemită. Crăciunismul vine doar ca un bonus din partea producătorilor acestui clip nostim; pe cât de nostim, pe atât de posibil.

*thanks goes to Anirock for the share

Nimeni nu ramane

Nu există cuvinte mai pline de sens decât acestea: nimeni nu rămâne. La întrevederea cu finitudinea, nu poţi să nu te întrebi, totuşi ce rămâne? Fizic, nimic. Un cufăr de haine. O cutie de bijuterii. Poze. Totul rămâne în tine. Prin tine. Cel ce mai citeşte şi mai vorbeşte. Tăcerea nu e valabilă în zilele ce le creionează mintea ta, “când îţi aduci aminte”. Şi a-i fi vrut să îţi fi adus aminte mai des. Doar că aşa se întâmplă de mult; nu e ceva nou. Prezentul îţi joacă multe feste. Toţi suntem şi nimeni nu stă. Distanţa ne desparte mai dureros decât durata apropierii; căci atunci suntem distraţi şi distractivi. Când a fost ultima oară când te-ai purtat cu cineva ca şi cum ar fi pentru ultima oară? Pentru ce vei aprecia fiecare om în parte cu care ţi-ai împărţit viaţa, fie şi măcar pentru 1 minut?

Nimeni nu rămâne. Nimeni să constate ce a rămas. Rămâi doar cu tine şi prezentul continuu. incontinuu analizându-ţi faptele şi judecăţile..iar tăcerea este acolo ca martor la ce se întâmplă.

Dar..şi mai departe? Mergi?

Photo: Leaving Eden by bucz