De fiecare dată, luna septembrie aduce aroma de altădată în cotidian. Sigur, călătoria în timp nu este posibilă (deși teoria nu împiedică acest lucru), dar fiecare detaliu al naturii ce ne înconjoară în prezent pare să intensifice trecutul. Continue reading “Toamna Bogata”
Doar timpul..
Automatismele? Nu, ciocolata e de vină. Pentru că o consumai prea des și mă molipseai și pe mine. Poate îmi lipsește tăcerea ta. Nopțile dormite de la 4 a.m. încolo. Visele urâte după masa și lipsa apelurilor telefonice. Și da, râsul, să nu uit de râs de mâncați popcorn! Înghețată! Superb!
Acea o zi de calm, liniște, timeless.
Sunt neconcentrat, nemotivat; e normal să fiu debusolat acum. Vorba unui prieten, “Nu ești supra-om, ce naiba! E normal!”
Nu automatismele, tocmai unicitatea mă frământă..și o doresc cu ardoare. Culmea, din nou.
Nimeni nu ramane
Nu există cuvinte mai pline de sens decât acestea: nimeni nu rămâne. La întrevederea cu finitudinea, nu poţi să nu te întrebi, totuşi ce rămâne? Fizic, nimic. Un cufăr de haine. O cutie de bijuterii. Poze. Totul rămâne în tine. Prin tine. Cel ce mai citeşte şi mai vorbeşte. Tăcerea nu e valabilă în zilele ce le creionează mintea ta, “când îţi aduci aminte”. Şi a-i fi vrut să îţi fi adus aminte mai des. Doar că aşa se întâmplă de mult; nu e ceva nou. Prezentul îţi joacă multe feste. Toţi suntem şi nimeni nu stă. Distanţa ne desparte mai dureros decât durata apropierii; căci atunci suntem distraţi şi distractivi. Când a fost ultima oară când te-ai purtat cu cineva ca şi cum ar fi pentru ultima oară? Pentru ce vei aprecia fiecare om în parte cu care ţi-ai împărţit viaţa, fie şi măcar pentru 1 minut?
Nimeni nu rămâne. Nimeni să constate ce a rămas. Rămâi doar cu tine şi prezentul continuu. incontinuu analizându-ţi faptele şi judecăţile..iar tăcerea este acolo ca martor la ce se întâmplă.
Dar..şi mai departe? Mergi?
Photo: Leaving Eden by bucz
Amprentă
Privind în urmă la toate verile pe care le-am trăit, la toate deşerturile trecute, nu pot să nu observ că nisipul mi-a şters urmele pe care le-am lăsat în el. De fapt, nici nu am apăsat îndeajuns de tare ca să las o urmă. Ce spune asta despre mine? În momentul acesta, nu spune nimic. Mai bine, spune că nu am făcut nimic.
Şi nu dintr-un impuls egoist sau egotist încerc să las o amprentă. Căci nisipul tot îmi va şterge urmele pe care le-aş lăsa. Oricât de adânc aş apăsa. Dar nu doresc să apăs cât pot de tare din cauza lumii, căci amprenta nu este lăsată asupra lumii, ci asupra mea. Cum şi cât de mult voi înţelege mai bine lumea, oamenii, natura, divinul şi la urmă şi la început, pe mine, depinde de răsăriturile şi apusurile ce urmează.