Lecţia de acasă

De ce apare la începutul lunii mai un amendament la Codul Penal, conform căruia insultarea unui organ de impunere a ordinii atrage după sine închisoarea de la 1 lună în sus?

Pentru a pune la respect pe interlopii ce doresc să pună stăpânire pe oraşele patriei noastre! Sau..?

Minunat! Soarele răsare timid peste capetele şepciuite ale unor septuagenari. Jos pălăria unor oameni care au îndurat atâta şi pentru care săptămâna trecută a semnalat ultima picătură. Stimă pentru oamenii care nu au energia necesară de a mai sta în picioare 8 ore pentru un salariu de 6 milioane, dar care au găsit forţa de a sta 12 ore în fiecare zi la îmbrânceală cu jandarmii şi forţele de protecţie a Statului.

Personal îmi e ruşine. În primul rând că sunt student. Că această forţă a “societăţii civile” este astăzi poate cea mai parşivă, surclasând chiar şi liderii politicizaţi ai Sindicatelor. Cu tot numărul lor mare, studenţii nu au tăria de a se împotrivi cu adevărat. În al doilea rând că nu am învăţat, noi, ăştia recenţi de 2 decenii ce înseamnă să te respecţi pe tine mai întâi. Un protestuţ aici, altul poimâine. Ee,vin zile mai bune dacă nu reuşim o bursă mai mare; sperăm..

Un rahat! Trebuie să vină oamenii care nu au luxul de a aştepta zile mai bune ca să trezească o generaţie supraoptimistă în iluzia viitorului şi a unei străinătăţi paradisiace?! Dragi părinţi şi bunici, nu ne-aţi bătut bine când a trebuit, în copilărie. Să simţim cât de important e prezentul. Ameninţarea cu posibilitatea unei viitoare bătăi ne-a făcut să avem niciun respect pentru “acum”.

Un început e bun. Dar de 4 zile oamenii aceia, alături de Sindicate sunt în stradă şi fără niciun rezultat. De ce să dea socoteală Ministrii? De ce să deschidă ochii, urechile şi inimile Fu(ne)rii? Ei nu au putere de decizie reală. Sunt nişte manechine; ce e drept, mai urâte decât orice manechin de la magazinele Hong Kong. Invitaţii la discuţii?! Ziua de mâine semper promisă! “Ha!” ne râd pe sub ochelarii semi-fumurii. Adevărul este că nu se simt ameninţaţi. Sus în castelele lor de piatră, flancaţi de jandarmi şi poliţie, sunt departe, foarte departe de vijelie.  Şi nici n-a început grindina.

Degeaba se strâng oamenii la Palatul Victoria. Degeaba vor Jos Guvernul (de Respect nici nu mai încape îndoială). Iese Boc, intră rezervele. Degeaba pichetăm Prefecturile. Măcar de ar fi cineva acolo! “Să nu implicăm copiii în aceste măsuri de criză” ne îndeamnă Funeriu. Dacă vrem salarii mai mari să lucrăm în străinătate, ne sugerează directorul CNADNR. Poftim?! Cine implică copiii? Dacă scazi salariul unui părinte cu o pătrime cine suferă? Şi ce dacă intră România în incapacitate de plată?! Nu contează că de când aţi administrat România ea a fost incapabilă de producţie reală? Voi nu păţiţi nimic. Pentru voi România este o altă realitate. “Grecismul” este la ce îndemnaţi să nu recurgem.

“Dacă populaţia va fi nemulţumită, dacă programul va fi un eşec, nu FMI va fi responsabil, ci instituţiile statului român, începând de la preşedinte până la cea mai mică instituţie din angrenajul statului.”  Însă e adevărat că “Ţara nu este a preşedintelui sau Guvernului.” ne-o spune de la pupitrul său transparent-albastru Preşedintele. Da. Aşa e.

Din păcate, ţara e a persoanei din funcţia de preşedinte, a fiicei europarlamentar, a fratelui în negoţ cu arme, a ministrului de transporturi şi clica lui, a ministrului de turism şi familia ei, a ministrului de economie şi prietenilor lui , a primarilor fini de preşedinte, a prefecţilor verişori de miniştri, şi aa,da era să nu văd persoana primului ministru şi a terţilor nepoţi, nepoate, cumnate şi veri ai săi. Şi atât şi atât de mulţi alţii.

Ei ne-au adus frustrarea, stresul, grijile acasă.Noi de ce să nu le întoarcem favoarea? Nu mâine, azi! Ca să nu cădem în “thailandism”.

Rich Government Poor People

photo by Dario Castillejos, Dario La Crisis