În loc să vrem să ne dezvoltăm prin forțe proprii, pare că alegem să trăim o viață întreagă legați de cordonul ombilical al Bucureștiului. Acest aspect îl vedem nu numai în finanțe sau politica locală ci și în cultură:

      Am discutat un pic despre manifestațiile de 1 Decembrie în Arad. Deranjant totuși că nici acum, 5 ianuarie 2012, meshurile, acele postere uriașe de pe câteva clădiri din oraș nu au fost date jos !

      Mai intrigant totuși, cred că au fost manifestațiile pentru Revoluția din 1989. Adică lipsa lor. Ca în fiecare an, rudele, apropiații și camarazii celor decedați în decembrie acum mai bine de 20 de ani, au comemorat actul de curaj al unor oameni care au înfruntat un regim dictatorial și opresiv. Administrația, acei oameni plătiți din banii arădenilor să reprezinte interesele celor care locuiesc în Arad, a uitat de Revoluție.

      Așa-zisul primar a fluierat pe lângă coroanele depuse la Monumentul Revoluționarilor din 1989. Probabil cum a făcut în acel an și pe lângă cei care au căzut de căldura și greutatea gloanțelor. Și dacă ar fi mimat un minim interes ar fi fost mai bine pentru cei îndurerați azi. Doar știm cu toții cum Băsescu a stors o lacrimă pentru Stolojan când acesta a căzut ”bolnav” de la nominalizarea pentru președinție a Alianței D.A. Actoria e printre fortele familiei lor. Mai mare e suferința (chiar și pentru cineva care nu a fost parte a acelor evenimente și cunoaște cele întâmplate din poveștile unora care au fost acolo) când vezi cum încearcă unii să ascundă, să bage sub preș un moment istoric, un eveniment poate mai important pentru prezent și viitor decât ”unirea” cu Bucureștiul. Poate voit vor să uităm de revolta împotriva dictaturii și a privării de libertăți și drepturi. Până la urmă, cei care ne ”conduc” astăzi sunt cei care pe timpul lui Ceaușescu -conform cu propriile lor declarații- au dus-o bine și nu au avut motive să se revolte.

      În 2011, NU au ținut măcar un moment de solemnitate (așa cum s-a întâmplat la Timișoara sau la București). Nu au pus măcar un poster sau vreun simbol de amintire (tricolorul cu stema tăiată). Nu au avut măcar un mesaj în ziare (de Paști, Crăciun și Anul Nou erau arhipline de binețuri ale politicienilor). Nu au avut decența de a pomeni acest eveniment în conferințele lor de presă de sfârșit de an.

      În schimb, ”s-a ales” de către grupul care ocupă momentan Palatul Administrativ, alocarea a zeci de mii de EURO pentru un studiu și eventual construcția unui monument care să celebreze acel moment în care Aradul s-a legat, alături de toată Transilvania, la jugul Bucureștiului – 1 decembrie 1918.

      Am involuat …

Multe persoane mă întreabă, cu stupefacţie de multe ori, de ce port un tricou cu CCCP. Având în vedere ideile pro-democraţie şi dorinţa exacerbată pentru impunerea libertăţii la mai toate nivelele, promovarea regimului comunist m-ar face un membru plin în conducerea Clubului Ipocriţilor Români. Dar nu e vorba de ipocrizie, “trădare” sau teribilism aici. Nu e vorba nici de regimul comunist în sine.

În asemenea manieră în care “rebelii” români dinainte de 1989 şi la începutul anilor 90 purtau cu mândrie semnul libertăţii americane (vulturul şi iniţialele Statelor Unite ale Americii), consider oportună sigla CCCP ca semnal de alarmă asupra lipsei de libertate, în adevăratul sens al cuvântului şi al simbolului de pe tricourile din anii 90. Cineva ar putea spune că încă nu a trecut o perioadă îndestul de lungă ca rămăşiţele fantasm-ideologice ale soviet-comuniştilor să se disipeze complet din mentalul colectiv. Şi asta explică aceste zvâcniri comportamentale. Iar tineretul care nu a trăit la plină intensitate opresivă CCCP-ul, promovează un soi de promisiune deşartă a “unui sistem dovedit ineficient”. Nu aş fi de acord în totalitate cu acel cineva.

Poate că, în felul în care a fost aplicat, a fost un sistem ineficient. Dar nu cred că am ajuns, atunci în 1992 odată cu desfiinţarea Uniunii la destrămarea opresiunii şi instalarea libertăţilor. DA, sigur, sunt tot mai multe libertăţi ! Şi mulţumesc din suflet celor care au crezut şi au luptat pentru asta cu toate forţele şi tot sângele lor. Dar să crezi că asta a rezolvat tot, iar cei care spun că duc războaie în numele libertăţii chiar doresc libertatea, şi responsabilitatea ta este să plăteşti taxele pentru ca lucrurile astea să aibă loc…e trist.

În primul rând că Libertatea este o stare mentală. Nu pot să o importe americanii, ruşii, Bruxelles-ul sau Islamabad-ul. Nu putem împrumuta câteva miliarde de libertăţi de la Fondul Monetar Internaţional şi nici atrage fonduri europene nerambursabile pentru libertate. Pentru că aceasta nu se cumpără, aşa cum nu se poate pierde la masa negocierilor. Am schimbat sistemele (opresive) între ele. Şi când simt că îmi sunt încălcate libertăţile, voi găsi o metodă cât mai directă şi mai simplă de a semnala asta.

Un tricou cu sigla CCCP e semnal pentru cei care au uitat de ce oamenii au vrut să termine şi să desfiinţeze regimurile comuniste. Acum, să vezi că motivul libertăţii şi democraţiei e folosit doar când e util pe plan geopolitic celor care erau invocaţi cu speranţă pe trupurile flămânde ale românilor şi est-europenilor…e revoltător. Şi de aceea, tricoul cu vechiul rival al SUA şi al “lumii libere” este un strigăt de revoltă: dragi porci din Ferma lui Orwell, varianta 2.011,

NU aţi reuşit să onoraţi promisiunea !

NO COMMENT, just VIDEO.

Când ajungi să manageriezi ceva direcţionat doar de aritmetică sau când totul se reduce la un singur număr, la o singură persoană, am greşit undeva pe parcurs. Puterea pierde majoritatea dimineaţa, puterea preia din nou majoritatea la prânz, unii oscilează între 299 şi 325 de parlamentari, 1 preşedinte pune la negociere 2 ani de mandat ca să se împartă ţară după cum vrea el, guvernul aplică Ţ decizii ale lui B. Despre ce vorbim aici? Un meci de fotbal? Poker sau barbut?

Dezbaterea există în vocabular dar nu şi în practică. “E clar că nu se pot înţelege!” De ce?! Scopul dezbaterii raţionale este acela de a vedea toate punctele de vedere şi a stabili un consens bun pentru toată lumea. În România noastră, cineva vine cu un plan, restul reacţionează, şi apoi se pun la bătaie numerele. Care dă dubla mai mare, cine are cei mai mulţi aşi şi cine poate pierde cei mai mulţi pioni… Aşa se decid lucrurile. Aţi auzit de vreun parlamentar care să aibă întâlniri cu electoratul, în afara perioadei campaniei electorale. E dezgustător.

Până şi şcolarii ar urî aritmetica dacă ar cunoaşte cum e folosită. “Au fost aleşi!” mi se spune. Că n-am de ce să fac observaţii. Trebuie respectată alegerea oamenilor. “Oamenii i-au ales pe acei oameni.” Da şi nu.

Sigur, oamenii i-au ales pe acei oameni, nu partidul din care făceau parte. Dacă dorim să ne găsim scuze. Uninominalul a fost scuza perfectă pentru legitimarea în fața electoratului a migrației/prostituției parlamentarilor. Însă întrebați pe oricine care s-a prezentat la votul pentru Parlament, pe cine a votat? De cele mai multe ori primul răspuns pe care o să-l auziți e partidul și, poate, apoi omul.

Iar atunci când niște oameni selectați de niște alți oameni care nu mai reprezintă adevărată dorință a cetățenilor (pentru că, la fel ca proxenetismul PD-L/Cotroceni sau înființarea unui partid în Parlament după vot, orice alianță de partide DUPĂ alegeri ar trebui să anuleze voturile exprimate înainte) vor să modifice și să organizeze țara după propria viziune propriul interes, mai vorbim de democrație sau de ocupație ?

Şi nu numai România. Cine crede că peste graniţe, în acel spaţiu paradisiac Schengen, totul e roz, să se mai gândescă o dată. Tot numere şi tot lipsă de libertăţi. Tot zbatere între democraţie şi ocupaţie.

E o linie fină între democrație și dictatură. Hai să ne hotărâm unde vrem să fim ? Ca să ştim despre ce vorbim.

___Așa-zisa maturizare a scenei politice (tinzând spre modelul bipartinic nord american) ne va duce față în față cu realitatea crudă a situației guvernării lucrurilor publice: trebuie să alegem pe cineva! Și astfel treburile publice (res publica) implică politicul. Sigur că res publica nu mai poate fi sinonim de mult la noi cu common wealth (bogăția comună). Parcă și politicul nu prea aduce a bogăție comună ci mai degrabă a bogăție clientelară. Iar când politicul interferează primejdios de mult cu Statul, bogăția comună devine bogăția partidului. Deși sună foarte comunistoid, Statul este ansamblul de instituții care guvernează bogăția unei națiunii. NU o entitate care calcă pe demnitatea și buzunarele celor care contribuie. Că practica nu se potrivește cu teoria reprezintă o problemă cu cei care pun în practică teoria, nu teoria însăși.

De ce sunt importante alegerile în PDL ?

Simplu. Pentru că toți președinții de partide mari din România sunt, mai devreme sau mai târziu candidați la președinție sau numiți în fruntea Guvernului. Așadar, un Boc reales este un premier și un prezidențiabil pe viitor. O alegere în partidele mari este importantă pentru că ne arată de unde putem alege. (Mai vorbim aici de alegere sau de fapt de selecție?) Mai devreme sau mai târziu, ei ne vor reprezenta, Și cum opțiunea NICIO VARIANTĂ DE MAI SUS nu există în buletinele de vot, cam tristă realitatea …

Lecții de bună guvernare

O lecție în materie de guvernare și alegeri o putem învăța de la Wikipedia (Wikimedia de fapt). Board of Trustees, sau cea mai mare autoritate corporativă în Fundația Wikimedia, este compusă din utilizatori simpli ai Wikipedia care dau dovadă de un comportament activ și în conformitate cu principiile de deschidere a Wikimedia. Astfel că, aproape în fiecare an, utilizatorii ai serviciilor Wikimedia sunt chemați să participe la alegerile acestui Consiliu, atât prin cadidaturi cât și prin alegeri.  Destul de simplu. Mult mai simplu ca în cazul guvernării bogăției comune.

Oare bogăția să fie motivul principal pentru această depărtare a beneficiarului de prestatorul de serviciu ?

Parte dintr-un articol scris pentru Trei Voci.

Când ai o problemă cu porția de cartofi prăjiți servită rece și fleșcăită într-un fast food internațional, mergi la casă și îi ceri explicații angajatului simplu. Acesta, în eventualitatea în care nu ți-a potolit setea pentru ”adevăr” și ”dreptate”, îl va chema pe manager să îți soluționeze nemulțumirea. Dacă ești îndestul de curajos și cu principii să ceri normele de training ale angajaților, nu numai banii înapoi, vei avea privilegiul de a-l întâlni pe șeful fast-food-ului (cel care a angajat managerul). Dar nu vei da ochii niciodată cu șeful francizei internaționale. (…)

Text integral aici.

La ce te-ai gândit când ai citit acele ultime 2 cuvinte?

Eu prin viaţă bună înţeleg o viaţă în care să-mi găsesc pacea sufletească în toate acţiunile pe care le întreprind. Să vibrez în armonie la toate nivelele cu toate lucrurile ce mă înconjoară (personalitate-identitate, familie, loc de muncă, comunitate, natură, mediu). Şi să arăt acest lucru printr-un zâmbet de dimineaţă când mă trezesc cu lumina soarelui bătându-mi în ochi, şi un zâmbet de seară când becul de stradă îmi închide forţat pleoapele.

„De mic” voi spune peste ani când poate (sau poate nu) mă va trece acelaşi sentiment. De mic doresc, nu mai mult şi mai puţin decât să mă pot mişca în libertate. În libertate. Liber să nu mă grăbesc. Liber să nu mă simt grăbit. Liber să ma simt comfortabil. Liber să mă simt în siguranţă etc.

Investiţii în infrastructură. Infrastructură umană. De ce nu au putut înţelege oameni care au avut posibilitatea de a schimba ceva în bine, că ajutând pe toţi se ajută şi pe sine. Venind din comunism, ar fi crezut că sentimentul de apartenenţă la un întreg (sentimentul clasei tovărăşismului, proletarismului). 

Culmea este că şi aristocraţia, cu toate „nedemocraţităţile” pe care le promova prin diferenţa mare între clase, realiza că face parte dintr-un întreg (iar atunci când a început să uite acest lucru, a fost eliminată). ***Hmm, dacă am omorî conducătorii pe criteriul inefecienţei acestora? Pedeapsa cu moartea ar fi pentru unii un bun imbold de a se strădui a fi eficienţi?**

Un profesor sau o profesoară cu abilităţi interactive, creative, motivaţionale şi educative ar fi sădit în fiecare copil ambiţie, viziune şi responsabilitate.

Un drum (o şosea) bună şi sigură ar fi făcut o mulţime de oameni (tineri adulţi) să-şi găsească oportunităţi (mai) uşor şi fără a face sacrificii nefolositoare.

Un tren. Fir-ar el de tren! Un sistem eficient de transport feroviar ar fi apropiat km mari, întregi.

Libertatea de gândire m-ar fi împins către noi orizonturi. Orizonturi (intelectuale dar şi fizice) care m-ar fi fost permise cu un sistem de transport bun (eficient, nedegradant, nemârşav) care la rândul său mi-ar fi permis o modalitate de a mă dezvolta „multilateral” şi de a recrea (recicla) sistemul de la început.

Un loc (oraş, tară) în care să simt că Statul (acea adunătură de oameni care (ajută) toţi semenii să trăiască mai bine) e „al nostru” nu „al lor”.

Atât cer. Trei lucruri „atât” de grele, complicate şi complexe. Restul ar fi decurs de la sine (mai mult sau mai puţin). Oamenii liberi şi cu viziune nu îşi reduc pasiunea la mită, interesele la vilă(e) şi sufletul la crimă.

Dar sunt în Tranziţie şi sper că acel 2 zero 1 doi chiar aduce Schimbarea şi „sfârşitul lumii” celor fără viziune, fără libertate, fără suflet.